noiembrie 23, 2009

2012 - recenzie film


Am aşteptat o săptămână pănă am scris această recenzie, în mare parte pentru a mă detaşa puţin de film şi a putea să-mi pun în ordine gândurile. Nu vă faceţi probleme, acesta nu este un film chiar atât de greu, dar doresc să prezint cât mai coerent această experienţă cinematografică.

2012 a fost subiectul mai multor documentarii în ultimii ani, şi prin urmare cam fiecare a auzit câte ceva despre faptul că după calendarele mai multor civilizaţii antice, lumea aşa cum o cunoaştem se va sfârşi în decembrie 2012. Mă bucur că filmul a dat doar puţină atenţie acestor teorii, ci a venit cu o explicaţie ştiinţifică la ceea ce în film duce la sfârşitul lumii. Acesta a fost unul dintre punctele tari ale filmului, unul care a fost atât de convingător transpus pe ecran încât pare credibil. Roland Emmerich şi-a făcut temele şi nu a lansat doar teorii neplauzibile doar pentru a se da în spectacol şi să distrugă din nou lumea.

Filmele lui Roland Emmerich nu pot fi catalogate ca nişte filme extrem de bune din punct de vedere al credibilităţii situaţiilor din care scapă personajele şi nici dialogurile nu sunt neapărat punctul lui forte, dar reuşeşte să aleagă teme controversate, actuale şi să le dea o explicaţie ştiinţifică plauzibilă pe care apoi să le utilizeze ca bază pentru o poveste de familie subţire. Povestea subţire cu îngăduinţă o trec cu vederea doar pentru a vedea furia dezlănţuită a lui Roland, pentru a fi martor la cele mai mari tragedii virtuale prin care a trecut Terra.

Efectele speciale din 2012 sunt colosale şi convingătoare. Este incredibil cum distrugerea pământului a reuşit să mă facă să nu vreau să clipesc pentru a nu pierde cum rând pe rând simbolurile arhitectonice ale lumii sunt distruse.

După cum am aflat ulterior intr-un documentar despre film, 95% din film a fost realizat pe computer, lucru care pare chiar incredibil, ţinând cont realismul imaginilor. Am văzut multe filme mai scumpe ca 2012 în care se putea vedea de la o poştă ce era real şi ce generat pe computer (de exemplu în filmul Troia). În acest film însă multe efecte speciale nici nu sunt remarcate de spectator.

Este ciudat cum un astfel de film nu are nevoie neapărat de o poveste solidă pentru a atrage milioane de spectatori, deoarece povestea unei familli obişnuite pusă să supravieţuiască unei situaţii extreme nu este neapărat nouă, iar implicarea preşedintelui SUA nu este nouă pentru Emmerich.

În timp ce în "The day after tomorrow" a ales o temă la fel de serioasă ca în 2012, în primul situaţiile comice nu au fost foarte multe. În 2012 umorul voit sau nevoit este pretutindeni. Modul în care anumite personaje scapă cu viaţă sunt mai mult decât incredibile, să nu mai vobim că de cele ami multe ori sfidează legile fizicii.



Povestea în esenţă seamănă cu celelalte din filmele lui Emmerich. O familie încearcă să se salveze şi noi suntem martorii acesti odisei care îi duce spre singura salvare reală în acel moment, totul pe fundalul distrugerii Los Angelesului, parcului naţional Yellowstone, al Las Vegasului, Hawaii-ului şi culminând cu inundarea lanţului muntos Himalaya.

Scenele de distrugere sunt atât de intense încât mi s-a ridicat părul pe spinare şi mi-au lăcrimat ochii prin realizarea faptului că dacă aşa ceva s-ar întâmpla vreodată, oamenii nu au nici o şansă reală de a supravieţui. Crăpăturile care s-au creat în pământ ca urmare a dislocării plăcilor tectonice nu seamănă cu nimic comparabil în lumea noastră cotidiană, acestea devenind adevărate canioane (cel mai bine vizibil în cazul Las Vegasului), iar scena în care oraşul Los Angeles se scufundă literalmente, asemenea Titanicului sunt extrem de emoţionale şi m-au pus pe gânduri.

De aceea mi-a trebuit o săptămână să scriu această recenzie deoarece sunt contrariat de tema foarte serioasă şi foarte bine prezentată şi povestea subţire a familiei care încearcă să supravieţuiască. Nimic împotriva unor scene de Hallmark, dar poate totuşi ar fi fost mai reuşit filmul dacă povestea era redată doar din punctul de vedere al persoanelor de la Casa Albă, scene care nu au fost atât de spectaculoase, dar mai credibile. Voi considera că Roland a ales acest gen de poveste subţire pentru a ne fi doar călăuză prin lanţul de distrugeri pe care a vrut să ni le arate. În acest caz este pe jumătate iertat.

Nu ştiu ce este cu noua modă de a face filme de două ore şi jumătate. Sunt filme unde se pretează acest lucru, dar 2012 nu face parte din această categorie. La fel ca şi în Tranformers 2, ultima jumătate de oră a fost inutilă, lipsită de importanţă narativă, nimic ce nu s-ar fi putut arăta în 5 minute bine scrise şi nu ar fi fost o risipă de bani de producţie. După 2 ore de acţiune extraordinară filmul şi-a pierdut brusc din dinamică şi a devenit monoton, prevăzător şi îmi venea să mă uit la ceas din 5 în 5 minute.

În general filmul a fost unul distractiv şi trist în acelaşi timp, prea lung, dar primele două ore de început sunt destul de solide pentru a înlătura puţin monotonia finalului. 2012 este un film care este obligatoriu de văzut pe marele ecran, deoarece nici nu vă puteţi imagina magditudinea efectelor speciale pe micul ecran, unde doar v-aţi bate joc de munca celor care le-au creat.

Două personaje au fost cu adevărat credibile şi s-au ridicat la nivelul aşteptărilor: Woody Harrelson în rolul lui Charlie Frost, care a fost cu adevărat cireaşa de pe tort, şi catastrofa în sine, deoarece dacă nu am considerao un personaj de sine stătător al filmului ar fi o insultă, fiind nemilos, surprinzător şi foarte bine realizat, asemeni unui personaj negativ, însă fără a urma ca scop rezultatul faptelor sale.

Legături: